News

Stele with Epitaph from Roman Dacia (Romania)

Stele with Epitaph from Roman Dacia (Romania)


We are searching data for your request:

Forums and discussions:
Manuals and reference books:
Data from registers:
Wait the end of the search in all databases.
Upon completion, a link will appear to access the found materials.


Stele with Epitaph from Roman Dacia (Romania) - History

International audienceThe lapidarium of the Museum of History in the main city of Tîrgu-Mureş/Marosvásárhely (county of Mureş, Romania) houses a Roman inscribed funerary stela (2nd century AD) bearing a banquet scene. It comes from the military camp Potaissa (presently Turda) in the Roman province of Dacia Superior. A Palmyrene veteran is mentioned in the Latin inscription CIL III, 907, together with four of his household.Le lapidaire du musée d'histoire de la ville de Tîrgu-Mureş/Marosvásárhely (district de Mureş, Roumanie) abrite une stèle à banquet funéraire (iie siècle apr. J.-C.), en provenance du castrum romain de Potaissa (Turda), dans la province romaine de Dacie Supérieure. L'inscription latine CIL III, 907 livre les noms de quatre personnes de l'entourage du vétéran palmyrénien Aelius Bolhas fils de Bannaeus

To submit an update or takedown request for this paper, please submit an Update/Correction/Removal Request.


Geography

» With an area of 92,043 square miles (238,391 square kilometer), Romania is the largest country in Southeastern Europe. It is roughly the same size as the United Kingdom and slightly smaller than the U.S. state of Oregon.

» The Carpathian Mountains are home to one of the largest undisturbed forests in Europe.
400 unique species of mammals, including the Carpathian chamois, call the Carpathian Mountains home.
60% of European brown bear population lives in the Carpathian Mountains.

» Some 1,350 floral species have been recorded in Romania’s Carpathian Mountains, including the yellow poppy, Transylvanian columbine, saxifrage and edelweiss.

» Inside the old Turda Salt Mines (Salina Turda) located in Transylvania, Romania, stands the world’s largest salt mine museum.
Originally established in the 17th century, the massive mines were formed completely by hand and machine rather than by using explosives. Visitors are invited to descend as far down as almost 400 feet into the Earth in order to witness the history of the trade.

» Romania features the youngest continental land: (the Danube Delta) in Europe.
The mighty Danube River flows 1,788 miles from its springs in Germany’s Black Forest to the Black Sea. Just before reaching the sea, it forms the Danube Delta – second largest and best preserved in Europe – 2,200 square miles of rivers, canals, marshes, tree-fringed lakes and reed islands.
The Danube Delta is a wildlife enthusiast’s paradise (especially a bird watcher’s). It is home to the world’s largest reed bed and hosts rare species of plants and animals, including endangered sturgeon, otters, wildcats and European mink.

The Danube Delta is a final resting place for gravel and sediment washed form the Alps. Formed over a period of more than 10,000 years, the Danube Delta continues to grow 67 million tons of alluvia and sediments – the bulk of ten Great Pyramids – are deposited every year by the Danube River.

The Iron Gates (or the Gate of Trajan) – a natural river channel between the Carpathian and Balkan mountains- are the Danube River’s narrowest point (492 ft). The narrow is flanked by 984 feet high cliffs and the water is 296 feet deep.

» The second largest underground glacier in Europe (in terms of volume) can be found in Transylvania – Romania. The 3500-year old Scarisoara glacier, located in the Bihor Mountains – 90 miles southwest of Cluj Napoca. It has a volume of 2,649,000 cubic feet (75,000 cubic meters).
The 154-foot deep entrance shaft leads to some impressive ice structures, including spectacular 20 foot high ice stalagmites. Scarisoara ice-cave is open to the public.

» The statue of Dacian king Decebal, carved in the rocky bank of the Danube river, is the tallest rock sculpture in Europe (135 feet tall). The monument celebrates obduracy, audacity and pride. It is a homage to the last king of Dacia (today’s Romania), from Prof. Dr. Giuseppe Constantino Dragan.


A Concise History of Romania

O foarte buna sinteza de istorie a romanilor, realizata prin ochii si din condeiul unui istoric strain obiectiv, impartial, desi bine implantat in istoriografia romaneasca prezenta. Considerat deja de ceva vreme un specialist in istoria moderna a romanilor (a se vedea cele doua volume traduse la Humanitas), Hitchins si-a propus in aceasta carte o privire de ansamblu, destul de cuprinzatoare pentru cele aproximativ 350 de pagini ale sale.

Ce mi-a placut: 1. spre deosebire de alti autori de sinteze O foarte buna sinteza de istorie a romanilor, realizata prin ochii si din condeiul unui istoric strain obiectiv, impartial, desi bine implantat in istoriografia romaneasca prezenta. Considerat deja de ceva vreme un specialist in istoria moderna a romanilor (a se vedea cele doua volume traduse la Humanitas), Hitchins si-a propus in aceasta carte o privire de ansamblu, destul de cuprinzatoare pentru cele aproximativ 350 de pagini ale sale.

Ce mi-a placut: 1. spre deosebire de alti autori de sinteze de istorie a romanilor (multe dintre ele bine scrise si chiar ''palpitante''), Hitchins este mult mai analitic si interpretativ fata de diversele evolutii si fenomene istorice, incercand sa pastreze un echilibru intre aspectele pozitive si negative (chiar si-n cazul perioadei comuniste) si subliniind permanent limitele unei anumite actiuni istorice (cum ar fi, ca sa raman in aceiasi parametri, asa-zisa si clamata independenta a Romaniei fata de URSS, inceputa de Dej si continuata de Ceausescu). Datorita faptului ca nu se limiteaza doar la o redare simpl(ist)a, strict narativa, a evenimentelor, ci, din contra, problematizeaza si include intr-un cadru mai mare, general, european (''the bigger picture''), Hitchins merita citit si apreciat pentru aceasta abordare. 2. In plus, ca un bonus, interesanta si utila privirea aruncata asupra evolutiei postdecembriste, surprinsa in toata splendoarea-i contradictorie si sincopata. 3. Si o mare bila alba pentru abordarea si integrarea istoriei culturale (in primul rand la nivel literar si filosofic) si a civilizatiei romanesti, care beneficiaza de consistente (si foarte bune) subcapitole dedicate, ceea ce reprezinta un lucru mai rar intalnit intr-o lucrare de acest tip.

Ce nu mi-a placut: nu c-as fi vreun mare fan al istoriei vechi sau medievale, dar, din punct de vedere cantitativ, in configuratia acestei sinteze, cele doua perioade nu ocupa decat vreo 60 de pagini, in timp ce restul istoriei (moderna si contemporana, de la 1774 - luat ca reper datorita pacii de la Kuciuk-Kainargi, dar si a debutului luptei boierilor pentru autonomia Tarilor Romane, in prima faza - si pana-n zilele noastre) se desfasoara pe mai bine de 4 ori mai multe pagini, adica vreo 260. Fireste ca sursele istorice abundente provin din istoria moderna si contemporana, dar, chiar si asa, cred ca acest dezechilibru de constructie ar fi putut fi evitat daca autorul nu si-ar fi ''taiat partea leului'' atat de mult.

Una peste alta, o lucrare istoriografica foarte buna, bine si echilibrat scrisa, cu o deschidere generoasa atat catre specialisti, cat si catre simplii pasionati de istorie. . more


Romania - Top 100 monuments 1.Roman Antiquity 1.5. Decebalus Rex

on the left bank of the river Danube (Romania). It is 40 metres high and 25 metres wide.

It is supposedly the largest European sculpture carved directly in the rockbed.

Decebalus (Decebal in Romanian) or "The Brave One"was a king of Dacia (originally named Diurpaneus—ruled the Dacians 87 – 106) and is famous for fighting three wars and negotiating two interregnums of peace without being eliminated against the Roman Empire under two emperors. In the later short peace (end of 102-105) granted by Trajan, Decebalus continued to act as an independent king, vice a conquered client and repeatedly annoyed or infuriated the Romans.

Consequently, the Legions under Trajans orders went on the offensive again in 105 AD and reduced the Dacian stronghold and capital Sarmizegetusa in 106 AD, finally running down Decebalus the same year, whereupon he committed suicide rather than being marched through Rome as a captured foreign leader.In 87, Domitian decided to send his prefect of the Praetorian Guards, Cornelius Fuscus, to punish and conquer the Dacians with four or five legions but suffered a major defeat when ambushed by the forces led by Diurpaneus. Two Roman legions (among which V Alaudae) were ambushed and defeated at a mountain pass the Roman's called Tapae (likely an outlying Dacian stronghold, location is near modern Bucova), and General Fuscus was killed. Diurpaneus changed his name into Decebalus, meaning "strong as ten (men)" or alternatively, "The Brave one", and became king.

In 88, Tettius Iulianus commanded another Roman army under D in a campaign against the Dacians, who defeated the Romans at the second battle at Tapae revolts of the Germans on the Rhine required the augmented military force in Moesia, and the Romans were forced to pay large sums of money in the form of tribute to the Dacians for maintaining peace in this region. This was seen as a controversial peace by Romans of the times, and many felt humiliated.

The uneasy and unsatisfying political situation for the Romans lasted until Trajan acceded as Emperor of the Roman Empire in 98. Immediately he began preparations which in the end (including unrelated conquests in the Near East) resulted in engaging in a series of military campaigns which would expand the Roman Empire to its maximum extent during his reign.

Decebalus was defeated by the Romans when they invaded Dacia beginning March 25th, 101 AD, again in the fortifications Tapae, but after accepting harsh peace conditions including losses in territory,[3] he was left as a client king under a Roman protectorate and a small local garrison after suing for peace a second time.

Three years later, Decebalus destroyed the small Roman garrison in Dacia, and the Romans were forced again to send reinforcements, and this time Trajan wasn't accepting peace offers.

After a long siege of Sarmizegetusa and a few skirmishes in the greater region, the Romans conquered Dacia, but Decebalus, with his family managed to flee the fortress Sarmizegetusa.

Hunted, his army defeated, surrounded by Roman detachments seeking his head and Decebalus, together with two children, was finally cornered and rather than being captured as a prisoner to be exhibited at Rome, committed suicide by slashing his own throat, as depicted on Trajan's Column (spiral 22, panel b).

It is likely, however, that in the process of dying Decebalus was captured by a Roman Cavalry Scout named Tiberius Claudius Maximus from Legio VII Claudia as is claimed on the funerary stele discovered at Gramini in Greece. His head and right hand were then taken to Trajan in "Ranisstorium" (an unidentified Dacian village, perhaps Piatra Craiului) by Claudius Maximus when he was decorated by the emperor, and the trophy sent to Rome where it was thrown on the Gemonian stairs[8]. Tiberius Claudius Maximus' tomb cites two occasions where the legionary was decorated for his part in the Dacian wars, one of which being the acquisition and recovery of Decebalus' head.


Stele with Epitaph from Roman Dacia (Romania) - History

In this journey we visit 13 UNESCO World Heritage Sites, exploring the legacy of ancient Thrace, the Rock-Hewn Churches of Ivanovo, the Wooden Churches of Maramures and the Churches of Moldavia. We travel through history visiting archaeological sites, churches, fortresses and villages dating back to the Middle Ages. Added features include the Dracula&rsquos castle in legendary Transylvania and Thracian, Hellenistic, Roman and Byzantine architecture.

Photo Gallery

Tour Information
Duration : 15 days
Minimum : 02 persons
Maximum : 08 persons
Price (From) : US$ 4725
Includes international air

Day 01: Arrive Sofia (BULGARIA)

Upon arrival, we are welcomed at the airport of the capital of Bulgaria and transferred to our hotel. Check in time starts from 1500 hrs

Overnight: Coop Hotel, Sofia (2 nights)

In the morning we enjoy a city tour of Sofia. The tour will introduce us to all major attractions of the city. Among the most impressive sites are the Alexander Nevski Cathedral dominating the city, the round church of St. George, which is the best preserved Byzantine building, the Russian church of St. Nikolas, Banya Bashi Mosque, the Synagogue and the ruins of ancient Serdica. We then drive to the Boyana district to visit the Boyana Church*, precious for its well-preserved medieval wall paintings. We continue to Rila Monastery*, Bulgaria’s most visited highlight. We will enjoy lunch at local restaurant and taste Rila fresh trout. Located on the Rila Mountain, the monastery is a sanctuary of Bulgarian literature and spiritual life. Founded in the middle of the 10th century by St. Ivan of Rila, it played a key role in preserving Bulgarian culture and language over the centuries. We shall visitthe monastery church with its amazing frescos painted by Bulgaria’s finest artists from 19th century and the monastery museum that houses a rich collection of exhibits connected with the history of the monastery and the spread of Christianity in Bulgaria. We return to Sofia in the afternoon. (B, L)

Day 03: Sofia/Plovdiv/Kazanlak (Drive)

After breakfast, we depart for Plovdiv, Bulgaria’s second largest city. Philipopolis, Trimonzium, Puldin, area some of the ancient names of Plovdiv through the millennia. The city has ruins from the Roman, Ottoman and Bulgarian Revival periods. During our city tour we will visit the Roman Forum and Stadium, as well as the Roman amphitheatre dating back to the 2nd AD. We will walk along the tiny cobbled streets of the old town surrounded by beautiful houses and churches in Revival style and visit the church of St. Konstantine and Elena and the House of Hindliyan, a rich merchant from the 19th century. We then continue to Kazanlak an area known as “The Valley of the Thracian Kings” due to the numerous Thracian tombs discovered in the surroundings. We visit a replica of the Thracian Tomb of Kazanlak* and the local History Museum where gold treasures unearthed in the recent excavation works in the area are exhibited. We will also explore the Valley of Roses and will visit a rose distillery where you will learn some curious facts about rose growing and will see a demonstration of the rose boiling process.

Overnight: Palace Hotel, Kazanlak (1 night) (B, D)

Day 04: Kazanlak/Nessebar/Varna (Drive)

In the morning we drive to the Ancient City of Nessebar* arriving around noon and to start the city tour. Situated on a rocky peninsula on the Black Sea, the more than 3,000-year old site of Nessebar was originally a Thracian settlement (Menebria). At the beginning of the 6th century BC, the city became a Greek colony. The city’s remains, which date mostly from the Hellenistic period, include the acropolis, a temple of Apollo, an agora and a wall from the Thracian fortifications. Among other monuments, the Stara Mitropolia Basilica and the fortress date from the Middle Ages, when this was one of the most important Byzantine towns on the west coast of the Black Sea. Wooden houses built in the 19th century are typical of the Black Sea architecture of the period. In the afternoon we depart for Varna to enjoy an evening walking tour and spend the night.

Overnight: Panorama Hotel, Varna (1 night) (B, D)

Day 05: Varna/Madara/Sveshtari/Veliko Tarnovo (Drive)

After breakfast, we will travel to Madara to see the Madara Rider*. A carved rock relief depicting the life-size forms of a horseman trailed by a running dog and a speared lion caught beneath the crushing hooves of the horse. Inscriptions in Greek on either side describe the early history of the Bulgarian state, founded in 681. We continue to Sveshtari to visit the visit the Thracian Tomb of Sveshtari* discovered in 1982. This 3rd century BC Getic tomb reflects the fundamental structural principles of Thracian cult buildings. The tomb's architectural decor is considered to be unique, with polychrome half-human, half-plant caryatids and painted murals. The ten female figures carved in high relief on the walls of the central chamber and the decorations of the lunette in its vault are the only examples of this type found so far in the Thracian lands. It is a remarkable reminder of the culture of the Getae, a Thracian people who were in contact with the Hellenistic and Hyperborean worlds, according to ancient geographers. In the afternoon we depart for Veliko Tarnovo. Often referred to as the “City of the Tsars”, the city is famous as the historical capital of the Second Bulgarian Empire. We enjoy an evening walking tour and walk through Samovdska Charshia, the old trade street with restored houses and workshops that sheltered skilful craftsmen through the Revival Period. See the Church of St. Constantine and Helena, with a panoramic view over the Yantra River and the Assen’s Monument.

Overnight: Grand Yantra Hotel, Veliko Tarnovo (1 night) (B, D)

Day 06: Veliko Tarnovo/Arbanassi/Ivanovo/Pitesti (Drive) (ROMANIA)

After breakfast we visit Tsarevets Hill and see the ruins of the medieval stronghold located on a hill bearing the same name. It served as the Second Bulgarian Empire's primary fortress and strongest bulwark from 1185 to 1393, housing the royal and the patriarchal palaces. We continue to Arbanassi, known for the rich history and large number of historical monuments, such as 17th and 18th century churches and examples of Bulgarian National Revival architecture, which have turned it into a popular tourist destination. Visit the Nativity Church, the most richly decorated church in Bulgaria. Its interior is completely covered with colourful frescoes painted in the first part of the 1600s. We continue to Ivanovo, to visit the Rock-hewn Churches, a group of monolithic churches, chapels and monasteries hewn out of solid rock and completely different from other monastery complexes in Bulgaria. Monks had inhabited the caves in the region since the 13th century, when it was founded by the future Patriarch of Bulgaria Joachim. The monks hewed cells, churches and chapels out of solid rock. At the peak of the monastery complex, the number of churches was about 40, while the other premises were around 300, most of which are not preserved today. In the afternoon, we leave Bulgaria behind and head toward Pitesti in Romania, where we will spend the night.

Overnight: Ramada Hotel, Pitesti (1 night) (B, D)

Day 07: Pitesti/Horezu/Sarmisegetuza/Hunedoara (Drive)

After breakfast we proceed to the Monastery of Horezu*, founded in 1690 by Prince Constantin Brancoveanu in the town of Horezu, Wallachia, Romania. It is considered to be a masterpiece of "Brancovenesc style", known for its architectural purity and balance, the richness of its sculpted detail, its treatment of religious compositions, its votive portraits, and its painted decorative works. We continue through the Jiu Valley and head towards Sarmisegetuza. Here we visit the ruins of Ulpia Traiana, the former capital of Roman Dacia, which are located at around 40 km from the capital of the Dacian kingdom Sarmisegetuza Regia. Built on the ground of a camp of the Fifth Macedonian Legion, the city was populated with veterans of the Dacian wars. It received from the very beginning the title of colonia and the status of Ius Italicum. With an area of 30 ha and a population between 20.000 - 25.000 and strong fortifications, Ulpia Traiana was the political, administrative and religious center of Dacia Romana, in the 2nd and 3rd centuries. The city was destroyed by the Goths. Today Ulpia Traiana remains in ruins, with a partly conserved forum, an amphitheater and remnants of several temples. In the afternoon we depart for Hunedoara.

Overnight: Rusca Hotel, Hundedoara (1 night) (B, D)

Day 08: Hunedoara/Alba Iulia/Sibiu (Drive)

After breakfast we visit Hunyad Castle built by King Carol Robert of Anjou after his visit to Timisoara in 1307. Probably, built by Italian workers, the castle was finished in 1315 and in 1316 King was already established in the new castle, where he lived almost eight years. We continue to Alba Iulia, former capital of Transylvanian Principality and an important political, social and economic centre of the former Roman Empire. We visit the fortress with its star-shaped bastions, constructed between 1716 and 1735. Inside the fortress we will see the Union Hall with the National Honour Gallery, The National History Museum of Unification, the Voivodal Palace, the Orthodox Cathedral, the Roman Catholic cathedral built in Romanesque style, the Batthyaneum Library, the Roman Catholic Bishop's Palace, the Apor Palace, and the University of Alba Iulia. In the afternoon we travel to Sibiu.

Overnight: Villa Weidner, Sibiu (1 night) (B, D)

Day 09: Sibiu/Axente Sever/Biertan/Sighisoara (Drive)

After breakfast, we take a walking city tour of Sibiu with the baroque style Roman Catholic Cathedral, the Orthodox Cathedral, the Liar's bridge and the Old Squares. We then explore the Villages with Fortified Churches in Transylvania*, visiting the fortified church from 1322 in Axente Sever and the village of Biertan, with the local fortified church, which was built in the place of on old basilica at the end of the 15th century with architectural elements from the late-Gothic and Renaissance style. Today it is one of the Romania's most important historical and architectural monuments. Its oak door, with inlaid work, dates from 1515 and has a huge lock with a complicated mechanism on its backside that was awarded a prize at the Paris World Exhibition in 1900 and is considered a masterpiece of Transylvanian craftsmanship. We continue to the Historic Centre of Sighisoara* to take a walking tour through the medieval heart of the city, visiting the famous Clock Tower, with its Weapons Museum and torture chamber and the birth house of Vlad the Impaler, Dracula, where we also have dinner.

Overnight: Sighisoara Hotel, Sighisoara (1 night) (B, D)

Day 10: Sighisoara/Surdesti/Budesti/Sighetu (Drive)

Early morning departure for our drive to the Maramures region, to explore the Wooden Churches of Maramures*. Our first stop will be at Surdesti. The Church of Surdesti was the tallest wooden church in Europe with its tower of 54 m and a total height of 72 m until a few years back when the new 78 m tall church of the monastery of Peri in Sapanta was built. We continue to Budesti, to visit the wooden Church of Saint Nicholas, which is rectangular in shape, with a roof covering the whole building. The roof has double eaves all around. The pronaos was enlarged towards the west during the 19th century, which makes the building longer than most other churches. This also means that the tower is not at the west end, but much closer to the middle of the building. In the evening we arrive in the village of Sighetu.

Overnight: Gradina Morii Hotel, Sighetu (1 night) (B, D)

Day 11: Sighetu/Sapanta/Barsana/Moldovita/Sucevita (Drive)

After breakfast, we depart for Sapanta, to visit the Merry Cemetery. This paradoxical name is due to the vivid colours of the crosses and the amusing or satirical epitaphs carved on them. It is said that this joyful attitude towards death is a legacy of the Dacians who believed in the immortality of the soul and that death was only a passage to a better life. They did not see death as a tragic end, but as a chance to meet with the supreme god, Zalmoxis. We head to the Bukovina region. En route, our last stop in Maramures county is at Barsana, to visit the Church of the Presentation of the Virgin at the Temple. The church is very dark inside, as the very small and low pronaos is without any windows at all. The naos is much more spacious, with a high barrel vault, but also quite dark. We start our exploration of the Churches of Moldavia* visiting Moldovita Monastery*, built in 1532 by Prince Petru Rares. The most distinctive feature of the Church of the Annunciation is the open exonarthex with its three tall arches on the west façade. In the late afternoon we arrive at Sucevita.

Overnight: Popas Bucovina Hotel, Sucevita (1 night) (B, D)

Day 12: Sucevita/Humor/Voronet/Lacu Rosu (Drive)

We visit Sucevita Monastery in the morning. This classic Moldavian church with its five rooms, shows the first new architectural tendencies: smaller niches, and three bases for the tower. The frescoes are very remarkable, colourful and well preserved. We continue to Humor, to visit the monastery built in 1530. The Church of the Assumption of the Holy Virgin is without the tower typical to the churches of the region, as it was built by a nobleman, and not by a ruling prince. Its open exonarthex is the first of its kind in Bucovina. We then head to Voronet Monastery*, built by Stephen the Great. It is known throughout the world for its exterior frescoes of bright and intense colours, and for the hundreds of well-preserved figures placed against a beautiful azurite background. We continue to Lacu Rosu, the Red Lake, largest natural mountain lake in Romania. It gets its name from the reddish alluvia (iron oxides and iron hydroxides) deposits. We drive through Bicaz Canyon, dug by the Bicaz river waters, that serves as a passageway between Transylvania and Moldavia.

Overnight: Lacu Rosu Hotel, Lacu Rosu (1 night) (B, D)

Day 13: Lacu Rosu/Brasov (Drive)

We drive to Brasov to visit the Black Church and continue to Bran, a castle made famous by Bram Stoker's novel as the residence of Count Dracula. We depart to the city of Brasov, founded in the 12th century by the Saxon Settlers. Here we visit the "Black Church", the largest Gothic edifice in Eastern Europe. The church acquired its name after the great fire of 1689 when it was badly damaged the roof was destroyed and the walls blackened from the smoke. The impressive church organ manufactured in Germany in 1829 has 4000 pipes and is considered the second biggest in Romania. Inside, there is also an impressive collection of Persian prayer rugs, a gift by the local merchants as gratitude towards God. Check in the hotel.

Overnight: Casa Wagner, Brasov (1 night) (B, D)

Day 14: Brasov/Bran/Bucharest (Drive)

In the morning we head to Bran to visit its medieval castle, which made famous by Bram Stoker's novel as the residence of Count Dracula. In fact, the castle was built as a fortification by the Transylvanian Saxons to protect the border between Transylvania with Walachia. We continue to Bucharest and enjoy a sightseeing tour of Bucharest, once called the "Little Paris of the East". Visit the Parliament Palace, the second largest building in the world and the open - air Village Museum, also called "Romania in a nutshell". The tour will also bring you to the Revolution Square, the Romanian Athenaeum, the Military Academy and more.

Overnight: Golden Tulip Victoria Hotel, Bucharest (1 night) (B, D)

Check out time is by 1100 hrs. Free time to explore the city, before our transfer to the airport after our incredible journey of marvelling at the cultural and natural heritage of Bulgaria and Romania. (B)

B=Breakfast, L=Lunch, D=Dinner

We accept payments in US$, CA$ as well as in other convertible currencies like EUR, AUD and GBP. Tour prices have been costed in US$. CA$ price shown below is an indicative amount reached at by using the conversion rate at the time of web posting and will be applicable if there is no change in the conversion rate. Should the currency conversion rate change, the US$ pricing will prevail. Bestway Tours & Safaris offers a conversion rate protection. Once full payment has been received and no modification has been made to the tour itinerary, we will honour that rate. For complete payment procedures, please click here


History of clothing elements

The traditional clothing that exists today, and is recorded on photographs and film, dates mainly from 19th and 20th centuries. There is very little evidence, except for a few paintings, showing clothing worn outside towns before the 19th century. In most countries the wearing of traditional clothing died out by 1900 due to the process of industrialisation, but in Romania folk costume has continued to be worn and to develop through most of the 20th century which is why there is such a wealth of information available today. Although over time the embroidery on Romanian clothing has become very detailed and elaborate the basic garments retains a structure which may date back to Neolithic or Bronze Age times, the original characteristics being retained due to the remoteness of large areas of Romanian.


Stele with Epitaph from Roman Dacia (Romania) - History

La Athenee Palace, devenit Hotel Hilton, s-a scris istorie. Un fost angajat al hotelului povestește, cu umor, amintirile sale.

Casele, ca și oamenii, au propria lor existență. Sunt, însă, unele clădiri care au avut mai multe vieți. În București, există un edificiu care a trecut prin două Războaie Mondiale, tot atâtea cutremure catastrofale, care a fost bombardat, s-a tras în el cu mitraliera la Revoluție, dar a supraviețuit și este și azi superb și impunător.

Se spune despre unele case că sunt bântuite de stafii. Despre altele, că sunt încărcate de istorie. În monumentul nostru, timp de un veac, s-au consumat drame pasionale, în camerele sale oamenii s-au iubit sau au murit, i-au trecut pragul capete încoronate, președinți de stat, spioni, diplomați, mari industriași, artiști, sportivi, poeți, cântăreți celebri și scriitori, dar și escroci, spioni sau dame de consumație. Clădirea, situată între Atheneul Român și Palatul Regal, arată ca o rafinată doamnă din înalta societate care, deși ajunsă la vârsta senectuții, își păstrează eleganța și suplețea din tinerețea sa zbuciumată. Hotelul Athenee Palace Hilton împlinește, în această vară, un secol de viață.

BOEMA ANILOR ’80: NICHITA STĂNESCU ȘI EUGEN JEBELEANU

Mii de oameni au lucrat la Athenee Palace în cei o sută de ani ai săi. Puțini sunt, însă, cei care și-au petrecut peste un sfert de veac în ilustra clădire. Dumitru Stoian – Mitică pentru prieteni – și-a dedicat 30, din cei 52 de ani ai săi, acestui complex hotelier. „Athenee Palace a fost însăși viața pentru mine!”, cade pe gânduri bărbatul. În ’82 s-a angajat la hotel ca bagajist curier. După cinci ani de cărat geamantane a avansat ca recepționer, apoi, după trei ani a ajuns șeful hotelului și, din ’94, până acum doi ani, a fost directorul general al societății intrată în proprietatea lui Gheorghe Copos, dar în portofoliul lanțului hotelier Hilton.

„La două zile, dacă nu zilnic, aveam recepții cu diplomați din toată lumea. Aveam și clienții noștri, de casă. Uite, avocații liberali Cerveni și Cameniță veneau să-și bea cafeaua îmbrăcați cu ștaif interbelic! Era limpede că n-aveau bani, dar țineau la etichetă!”, se uită nostalgic la „English Bar”, fostul bagajist. „La fel și Nichita Stănescu, venea des, că locuia aproape, în Amzei. Bea votcă și a venit și cu o zi înainte să moară… Eugen Jebeleanu venea și el, dar singur, și trăgea de o sticlă de vin vreo patru ore”, oftează cârciumarul devenit între timp șeful cu alimentația de la Palatul Parlamentului.

WALL OF FAME: VIP-URILE DE LA ATHENEE PALACE

Multe au fost personalitățile care s-au bucurat de ospitalitatea marelui Athenee Palace. Se spune că regele Carol al II-lea „sărea gardul” Palatului său ca să se întâlnească aici cu diverse domnișoare. Geo Bogza, care stătea în blocul de vizavi, era și el client fidel. Octavian Goga, Camil Petrescu au fost și ei convivi la câte o petrecere. Jumătate de secol mai târziu, fotbaliști ca Marco Van Basten sau Edwin Van der Saar au dormit în luxoasele apartamente al legendarului hotel bucureștean. Messi, venit anul acesta cu naționala Argentinei, a comandat și a primit o friptură de vită cum numai la Buenos Aires a mai mâncat. Joe Cocker și rockerii de la Rolling Stones au fost și ei oaspeți la Hilton. În ’68, președintele Nixon a mâncat aici, pentru prima oară, sarmale. Nicholas Cage, Lady Gaga, Brigitte Bardot, Tom Jones și Paolo Coelho sunt alte câteva staruri care au înnoptat la Hilton. La mulți ani, Athenee Palace!

CUM I-A STRICAT ZOE CEAUȘESCU NUNTA LUI DORIN MATEUȚ

Domnul Stoian își amintește cum, undeva prin 1988, la nunta lui Mateuț, care-l avea ca naș pe Rodion Cămătaru, din cei patru sute de invitați, mai bine de jumătate din nuntași erau milițieni sau securiști. „Venise toată crema… Normal, trebuia să închidem restaurantul la zece seara, dar ținând cont de circumstanțe, s-a prelungit. Pe la 11.30 mă trezesc la recepție cu o pereche. Erau îmbrăcați sport, în blugi și adidași. Mă întreabă: «Bă, șefu’ tău, Vintilă, e aici?». Mulți întrebau de dom’ director, că era cunoscut, așa că i-am întrebat cine să spun că îl caută. Atunci, ea mi-a zis: «Dacă-i spui cine-l cheamă, cad chiloții de pe el!». Mi-am dat seama că nu-i a bună și l-am adus pe șefu’. Erau tovarășa Zoe Ceaușescu și bărbatul său!”. Ce se întâmplase? „Locuiau în spatele hotelului și îi deranja muzica, că era prea tare! Vintilă i-a luat, i-a băgat în Salonul Diplomat, le-a pus două sticle de whisky pe masă și le-a cântat lăutarul Tudor Pană, până dimineață!”, povestește fostul recepționer. Amuzant este că, aflând cine a venit la hotel, s-au speriat nuntașii și s-a spart nunta! „Au fugit toți acasă!”, râde Mitică.

UNICUL SPECTATOR AL LUI SIR BOB GELDOF

Fostul hamal de hotel, care a ajuns, prin muncă și perseverență ditamai directorul general, mângâie melancolic istoricele coloane din lobby. „În ’83, s-a cazat la noi o trupă cunoscută pe atunci: Boomtown Rats, cu solistul Bob Geldof pe care l-a făcut Sir regina Angliei! Avuseseră concert la Polivalentă și Miliția le-a întrerupt concertul… Erau șocați! Era zece seara și nu puteau să doarmă așa devreme. I-am băgat la «Diplomat», le-am aprins luminile, au luat toată berea pe valută de la recepție și au cântat la pian, la trei mâini, până dimineață. Am fost singurul spectator!”, se înfoaie dom’ Mitică. Altă pățanie a fost cu cei de la Suzy Quatro: „Ăia s-au îmbătat și au aruncat noptierele pe geam, de la etajul patru!”.

FOTBALIȘTII, DOMNU’ CÂRCIOG ȘI METEHNELE „EPOCII DE AUR”

Hagi, Balint, Lăcătuș, Belodedici și alți fotbaliști de la Steaua erau clienți statornici, până la Revoluție. Dumitru Stoian spune că erau cuminți: „Veneau doar să mănânce. Mai beau și vin, dar Hagi nu bea chiar deloc!”.


Cuprins

Noțiunea Transilvania are sub aspect politico-geografico două accepțiuni distincte: prima se referă, într-un sens restrictiv, doar la regiunea intracarpatică delimitată de Carpații Orientali, Carpații Meridionali și, la vest, de Munții Apuseni (numită Transilvania propriu-zisă). Această regiune a fost denumită în Evul Mediu Voievodatul Transilvaniei (în latina medievală „țara de dincolo de pădure”), suprafața ei totală măsurând aproximativ 57.000 km².

Al doilea sens al denumirii se referă, prin extensie, de asemeni la Maramureș, Crișana, Sătmar, ținuturi cunoscute și sub denumirea Partium, adică „părțile regatului Ungariei” alăturate după 1526 nucleului istoric din podișul transilvan, constituind împreună Principatul Transilvaniei. Este vorba despre comitatele Maramureș, Sălaj, Satu Mare, Bihor și Arad. Suprafața regiunii Partium a fost chiar mai mare. De exemplu, potrivit Tratatului de la Speyer (1570), din Partium făceau parte comitatele Maramureș, Bihor, Zarand, Solnocul Interior, Crasna, provincia (țara) Chioarului, precum și comitatele Arad și Severin.

Uneori Transilvaniei i se dă un sens foarte larg, aceasta desemnând teritoriul de la vest de Carpații Orientali și nord de Carpații Meridionali, astfel incluzând jumătatea vestică a Maramureșului, Crișana și Banatul. Caracterul fluctuant al conținutului termenului se explică prin evoluția complexă, istorico-politică, a regiunii din epoca post-romană până în timpurile moderne.

Suprafața totală a Transilvaniei, împreună cu Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș, însumează 100.293 km², care reprezintă 42,1% din totalul suprafeței României. Populația ce trăiește în acest spațiu număra 6.789.250 de locuitori în 2011, cifră care reprezintă aproximativ o treime din cea a populației României.

Din punct de vedere geografic, Transilvania este un platou înalt, separat în sud de Țara Românească prin lanțul Carpaților Meridionali și în est de Moldova prin Carpații Orientali. Zona vestică a Transilvaniei (Crișana) are graniță cu Ungaria. La nord, se învecinează cu Ucraina (regiunile Transcarpatia - care istoric a cuprins partea de nord a Maramureșului - și Ivano-Frankivsk). Platoul cu înălțimi între 305 și 488 de metri este irigat de râurile Mureș, Someș, afluenți ai Tisei, și de râul Olt, afluent al Dunării.

Zone etnografice și împărțirea administrativă Modificare

Pe teritoriul Transilvaniei propriu-zise se află nouă județe: Alba, Bistrița-Năsăud, Brașov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Mureș și Sibiu. Părți din teritoriul Transilvaniei propriu-zise se află în județele Bacău (comuna Ghimeș-Făget și satele Poiana Sărată, Coșnea, Cădărești și Pajiștea), Caraș-Severin (comuna Băuțar), Maramureș (orașul Târgu Lăpuș cu împrejurime), Neamț (comunele Dămuc, Bicaz-Chei și Bicazu-Ardelean), Sălaj (partea la est și nord de munții Meseș), Suceava (la vest de râurile Dorna și Bistrița Aurie, Coșna și Dornișoara) și Vâlcea (o parte mică la nord de râul Lotru).

Zonele etnografice românești ale Transilvaniei propriu-zise sunt:

Etimologie Modificare

Toponimul Transilvania, derivat din latina medievală de cancelarie, este atestat din anul 1075 („terra ultra silvam”), drept nume compus din ultra („peste”, „dincolo”) și silva („pădure”) și înseamnă „teritoriul de dincolo de pădure”. La începutul secolului al XII-lea teritoriul era menționat cu denumirea Partes Transsylvana sau Transsilvanae (de pildă în Legenda Sancti Gerardi, „Legenda Sf. Gerard”).

În cronica Gesta Hungarorum de la sfârșitul secolului al XII-lea [1] a notarului regal P., zis Anonymus, este menționat de asemenea sinonimul redat în textul latin („terra ultra silvam” sau „transsilvanae”) prin forma erdeuelu (Erdeuelu), în maghiara modernă erdő elve și înseamnă „teritoriul de dincolo de pădure”. [2]

Antichitatea târzie. Primul mileniu al erei creștine Modificare

Calitatea informațiilor sau a exprimării din acest articol sau secțiune trebuie îmbunătățită.
Consultați manualul de stil și îndrumarul, apoi dați o mână de ajutor.
Acest articol a fost etichetat în decembrie 2011

Stabilirea celților în Transilvania Modificare

Începând cu sfârșitul secolului al V-lea, urmând cu secolul al IV-lea î.Hr., s-au stabilit pe teritoriul actualei Transilvanii primele comunități de celți. Nu există documente care să ateste un conflict armat între celți și populațiile autohtone, eventualitatea acestui scenariu fiind sugerată doar de obiectele de uz militar și de armele găsite în multiple morminte dedicate războinicilor celți. Notabil este și faptul că multiple dovezi arheologice din această perioadă atestă conviețuirea pașnică dintre populațiile autohtone dacice și celți: În numeroase morminte celtice a fost descoperită ceramică dacică, la Apahida și Fântânele, iar în egală măsură în morminte dacice au fost descoperite ceramică și obiecte celtice de factură La Tène. Conviețuirea dintre cele două popoare permitea schimburile culturale, dacii din Transilvania adoptând unele podoabe celtice, cum ar fi torcul (coloană ornată, rigidă), precum și unele motive decorative imitându-le pe cele celtice. Unii autori [cine?] susțin că gradul de asimilare culturală reciprocă dintre daci și celți a fost atât de mare, încât urmele datând din secolele succesive sunt indistinctibile ca apartenență. Conviețuirea cu restul celților din Vest, probabil a încetat în timpul regelui dac Burebista, istoricul Strabo amintind incursiuni ale acestuia împotriva celților din Bazinul Panonic. [3]

Ocupația romană Modificare

În secolul I d. Hr. și la începutul secolulul al II-lea, pe teritoriul actual al Transilvaniei s-a aflat centrul politic al regatului Dacia, la Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștiei. Regatul dac condus de Decebal a fost cucerit, după două războaie, în anul 106 d. Hr. de Imperiul Roman sub conducerea împăratului Traian, care a început organizarea noii provincii romane Dacia. Primul guvernator (provizoriu) al acestei noi provincii a fost generalul Longinus, colaborator apropiat al lui Traian în războiul romano-dac din anii 101-102, fost consul roman în anii 90. [4] [5] [6] În timpul împăratului Hadrian, teritoriul actual al Transilvaniei a fost organizat și inclus în provincia Dacia Superior. O nouă organizare administrativ-teritorială a fost inițiată în anii 158-159 de împăratul Antoninus Pius, teritoriul de astăzi al Transilvaniei fiind inclus în provinciile Dacia porolissensis și Dacia apulensis. Așezările mai importante au fost ridicate la rangul de colonii și municipii, precum Ulpia Traina Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa, Porolissum și Aquae.

O rețea importantă de drumuri asigura legătura între aceste așezări. Concomitent cu organizarea administrativ-teritorială și militară a avut loc și un intens proces de colonizare a Daciei cu cetățeni romani. O înflorire deosebită a cunoscut extracția minereului de aur.

Practicarea creștinismului în aceste locuri este atestată prin urme arheologice. Existența unei vieți creștine în epoca postromană este confirmată de diverse descoperiri arheologice, printre care se numără și Donariul de la Biertan, care conține inscripția latină EGO ZENOVIVS VOTVM POSVI („Ego Zenovius votum posui”), (în română Eu, Zenovius am oferit (am depus) acest obiect votiv ), sub care se află monograma lui Isus Hristos. Gepizii, o populație germanică ce a dominat temporar Transilvania în secolul al VI-lea, au fost creștini, adepți ai arianismului.

Retragerea aureliană. Evul Mediu Timpuriu Modificare

În fața atacurilor insistente ale carpilor (daci liberi), și goților din nordul Mării Negre, împăratul Aurelian a decis retragerea administrației și a legiunilor romane în sudul Dunării (în provinciile Moesia Superior, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Dardania). După retragerea aureliană, teritoriul intracarpatic a fost invadat succesiv, între secolele al III-lea și al X-lea, de goți, huni, gepizi, avari, slavi, protobulgari, maghiari și pecenegi. Populația autohtonă, rămasă după retragerea aureliană, a fost nevoită să părăsească orașele romane din locurile deschise, retrăgându-se către zonele muntoase. Descoperirile arheologice atestă că, un timp, amfiteatrul de la Sarmizegetusa romană (Ulpia Traiana Sarmizegetusa) a fost folosit ca fortăreață, având intrările baricadate.

Istoria Transilvaniei în așa-zisul „mileniul întunecat”, adică în perioada cuprinsă între retragerea administrației romane și începuturile Evului Mediu feudal în secolele IX–XII, constituie până în prezent un subiect de controversă între istorici, cu conotații politice și naționaliste.

Unele popoare migratoare, cum a fost cazul gepizilor în vestul Transilvaniei, au reușit să creeze structuri politice relativ stabile. Regatul gepid din Panonia, extins și în Vestul Transilvaniei, a fost fondat după înfrângerea hunilor sub Ellak, fiul lui Attila, de o confederație rebelă condusă de regele Ardarich și gepizii săi, populație înrudită cu goții, ajunsă aici în cadrul migrației barbare anterioare, a hunilor. În Transilvania arheologii au găsit mai multe necropole atribuite gepizilor, adăpostind osemintele unor figuri (presupuse) regale ori nobiliare. Cele mai importante sunt: necropola regală de la Apahida, ce conține scheletele a doi regi, probabil în succesiune generațională necropola prințesei din Turda, monument funerar al unei aristocrate locale, poreclită „Franziska” și necropola de la Vlaha și cele două tezaure cu podoabe din aur și altele descoperite în 1797 și 1889 în Șimleul Silvaniei. La mijlocul secolului al VI-lea majoritatea gepizilor, slăbiți de războaie cu longobarzii, au emigrat împreună cu aceștia în Italia. Rămășițe de populație gepidă, căzute sub stăpânirea avară și slavă, au fost menționate ultima oară de cronicari bizantini în contextul expedițiilor militare conduse de generalii împăratului Mauriciu, între 599 și 601.

Determinantă pentru evoluția istorică a Transilvaniei a fost însă stabilirea ungurilor în Pannonia în 896, aceștia avansând treptat în următoarele secole către interiorul arcului carpatic în Bazinul Carpatic.

Voievodatul Transilvaniei Modificare

Primul voievod (dux) atestat al Transilvaniei a fost Gelu [9] . A fost urmat la conducere de Tuhutum, care a inițiat la începutul secolului al X-lea o invazie dinspre vest. Pacea dintre români și maghiari a fost consemnată la Esculeu (Așchileu). După Gelu, Transilvania a fost condusă de Tuhutum, urmat de Horca și Iula (Geula sau Gyula) conform Gestei. Există date despre un voievodat transilvănean cu centrul la Alba Iulia, condus de Iula (Geula sau Gyula). Acesta a construit la Alba Iulia prima biserică bizantină din Transilvania la sfârșitul secolului al X-lea, având ca episcop pe Ieroteu [10] Într-o cronică germană, Iula sau Geula era considerat rege:

La începutul secolului al XI-lea, la 100 de ani de la moartea lui Gelou, urmașul lui Geula a fost atacat și Transilvania a fost anexată de regele Ungariei [12] Procesul ocupării integrale a Transilvaniei a fost finalizat abia la sfârșitul secolului al XII-lea, în timpul regatului lui Béla al III-lea al Ungariei (1172-1196), prin atingerea zonei centrale a Carpaților Meridionali. Cucerirea s-a consumat în trei sau patru etape principale, prin avansarea treptată, dinspre vestul spre sud-estul Transilvaniei, a fortificațiilor de graniță. Aceste întărituri, datorate gepizilor, care au avut organizare statală bine configurată în Transilvania, întărituri menționate în izvoare ca indagines, gyepũ sau presaka (prisăci), erau zone împădurite lăsate în paragină, prevăzute cu locuri supravegheate de trecere, denumite porta (latină, română), clusa (în româna medievală, din latinescul clausura, devenit apoi clisură, loc strâmt) sau kapu („poartă” în maghiară și turcă), fiind apărate de miliții locale, amintite în izvoarele maghiare timpurii redactate în latină sub denumirile speculatores, sagittarii, respectiv őrök („străjeri” în maghiară). Sunt menționate în diverse cronici atacurile pecenegilor, cumanilor și tătarilor în secolele al XI-lea-al XIII-lea. Românii sunt menționați alături de pecenegi într-un raid terminat cu bătălia de la Chiraleș din 1068. [13] [14]

În cel mai vechi document maghiar scris și păstrat cu referire la Transilvania, un act de danie emis de regele Géza I al Ungariei (1074-1077) în anul 1075 în beneficiul mănăstirii Sf. Benedict, teritoriul de referință apare sub numele de Terra ultra silvam, „țara de dincolo de pădure” (vide supra: paragraful „Etimologie”). În actul de danie din anul 1138 emis în beneficiul mănăstirii Dumis, regele Béla al II-lea al Ungariei (1131-1141), denumește teritoriul în cauză in ultrasivanis partibus.

În paralel cu ocuparea, s-a desfășurat, între secolele al XI-lea-al XIII-lea, un amplu proces de colonizare. Regii Ungariei s-au văzut nevoiți să invite coloniști din diverse popoare, precum sașii (populație mixtă germană și valonă), Cavalerii teutoni, pecenegi, uzi, cumani. Alături de unguri, un rol important în ocuparea Transilvaniei l-au jucat așadar secuii și, începând cu mijlocul secolului XII-lea, în perioada domniei regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), precum și sașii, supranumiți în documentele oficiale în latină saxones.

Concomitent cu aceste procese, regii Ungariei au procedat la organizarea unor structuri proprii, laice și ecleziastice. În 1111 a fost evocat primul demnitar laic, un anume „Mercurius princeps Ultrasilvanus”, cât și primul episcop catolic al Transilvaniei, Simion Ultrasivanus, cu reședința în cetatea de la Bălgrad sau Bellegrad, astăzi Alba Iulia, acesta fiind menționat într-un document emis în 1111 de regele Coloman (Kálmán 1095-1116).

Organizarea administrativă și ecleziastică a Transilvaniei a debutat probabil în secolul al XI-lea în teritoriile anexate de statul maghiar, situate în partea de vest a provinciei. Din primul pătrar al secolului al XI-lea datează prima biserică romano-catolică, cel mai vechi monument sacral maghiar din Transilvania, și anume catedrala romano-catolică din Alba Iulia. Cele mai timpurii atestări documentare ale primelor comitate maghiare din Transilvania, cele cu sediul în cetățile regale Alba, Turda, Cluj și Dăbâca, datează însă abia din secolul al XII-lea.

Spre mijlocul secolului al XII-lea, teritoriul Transilvaniei era reorganizat sub forma unui voievodat, fiind compus din mai multe comitate regale. În anul 1174 este menționat primul voievod al Transilvaniei, Leustachius voyvoda, probabil identic cu Leustachius Rátót, comite de Dăbâca.

În directă legătură cu pericolul reprezentat de incursiunile repetate ale cumanilor în Transilvania și urmărind să diminueze presiunile exercitate dinspre nord de al Doilea Țarat Bulgar cu sprijinul cumanilor asupra Imperiului Latin (1204-1261), regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) a colonizat în 1211 în Țara Bârsei ordinul Cavalerilor Teutoni. Centrul comenduirii ordinului teuton în Transilvania s-a aflat în cetatea Feldioara. Urmărind interese strategice proprii și anume crearea unui stat cruciat pro defensio Christianitatis (pentru apărarea creștinătății) supus autorității Curiei Papale, ordinul Cavalerilor Teutoni a intrat în conflict cu regele Ungariei, cavalerii fiind expulzați din Transilvania în anul 1225 de regele Andrei al II-lea.

În prima treime a secolului al XIII-lea, în anul 1224, sașii au dobândit prin Bula de Aur Andreanum, [15] [16] o importantă diplomă de privilegii conferită de regele Andrei al II-lea al Ungariei, o organizare administrativ-teritorială și ecleziastică proprie pe teritoriul comitatului Sibiu (Comitatus Chybiniensis). Acest comitat, condus de un comite regal, bucurându-se de statut autonom, sub numele de Pământul crăiesc, compus din șapte scaune, motiv pentru care respectivul teritoriu a purtat și denumirea Șapte Scaune (Sieben Stühle). Sașii din Țara Bârsei și cei din nord-estul Transilvaniei au fost organizați în cadrul districtelor regale ale Brașovului și Bistriței. Între 1325 și 1329 sistemul administrativ și juridic al comitatului Sibiului a fost reorganizat. Începând cu 1486, adunările generale ale obștii sașilor au purtat denumirea Universitatea Națiunii Sașilor (Universitas Saxonum sau sächsische Nationsuniversität). Secuii au beneficiat și ei, în cursul secolului al XIV-lea, pe teritoriul lor de locuire (Székelyföld), în estul și sud-estul Transilvaniei, de o organizare administrativ-teritorială pe scaune și de privilegii similare. Din cele șapte unități administrativ-teritoriale secuiești originare (Universitas Siculorum septem sedium Siculicalium), înființate în secolele XIII-XIV, s-au constituit în secolul al XVI-lea, prin diviziuni teritoriale, un număr total de 12 scaune.

Populația românească, organizată potrivit dreptului cutumiar ius valachicus în obști sătești și uniuni de obști, conduse de cnezi și voievozi, era organizată în interiorul unor „țări” (terrae), formând o stare recunoscută constituțional, denumită Universitas valachorum. Autonomiile regionale ale acestor „țări” românești, situate în zonele periferice ale Transilvaniei (Țara Făgărașului, Țara Almăjului, Țara Hațegului, Țara Maramureșului, Țara Lăpușului), tolerate parțial de autoritățile statului maghiar, au încetat să ființeze odată cu stingerea dinastiei regale arpadiene (1301).

În secolele al XIV-lea - al XV-lea, „țările” au fost reorganizate sub forma unor districte românești („districtus (v)olachales” sau „districtus valachorum”), conduse de demnitari numiți de coroană. Sunt cunoscute aproximativ 60 de districte „olachales”. Supusă restricțiilor și, în perioada angevină, persecuțiilor a fost de asemeni Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania. În primii ani ai secolului al XIII-lea, în contextul evenimentelor prilejuite de Cruciada a patra (1202-1204), izvoarele scrise maghiare relatează în anii 1204, 1205 și 1223 despre starea deplorabilă în care se aflau unele mănăstiri „grecești” (de rit ortodox) din regatul Ungariei, cât și despre măsuri abuzive împotriva autorității juridice a acestei biserici. [necesită citare]

Organizarea politică, administrativă și colonizarea Transilvaniei au înregistrat un recul semnificativ în timpul marii invazii mongole din primăvara anului 1241. Izvoarele istorice contemporane oferă la mijlocul secolului al XIII-lea imaginea unei Transilvanii pustiite. Imediat după retragerea trupelor mongole în anul 1242, regele Béla al IV-lea inițiază un vast program de refacere a regatului și, în special, a Transilvaniei. Așezarea unor noi hospites (coloniști), dotați cu privilegii deosebite, susținerea comerțului, dezvoltarea primelor orașe (Sibiu, Cluj, Brașov, Bistrița și Sighișoara), construcția unor noi cetăți de piatră sunt doar câteva dintre măsurile inițiate de regalitate.

Pe fondul procesului de reconstrucție se fac resimțite, începând cu a doua jumătate a veacului al XIII-lea, tendințe centrifuge în sânul marii nobilimi maghiare și, în special, a voievozilor Transilvaniei. În timpul voievodului Roland Borșa (1282-1294) și al urmașului său Ladislau Kán al II-lea (1294-1315), stările au instaurat un regim congregațional, menționat în izvoare ca regnum Transilvanum, autonom față de Regatul Ungariei. Aceste evenimente au dus la subminarea gravă a autorității centrale, afectată și de disputele dinastice, restaurată abia în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou al Ungariei (1308-1342).

Începând cu finele secolului al XIII-lea și, mai ales, în secolele XIV-XV, grupurile privilegiate ale societății transilvane, nobilii, sașii și secuii s-au constituit treptat în stări, același statut avându-l până spre sfârșitul secolului al XIV-lea și românii, constituiți în Universitas valachorum. Datorită structurii preponderent etnice a stărilor, ele au fost denumite oficial pe la 1500 nationes (națiuni). Membrii stărilor, organizați în congregații sau universități (congregationes, universitates), au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Ultima participare a elitei politice a românilor (Universitas valachorum) la o congregație a stărilor transilvane este amintită în anul 1355. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) în anul 1366 atestă agravarea condiției politice, juridice și religioase a populației românești din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intoleranței față de alte confesiuni decât cea romano-catolică (ortodocșii erau denumiți „schismastici”).

Începând cu anul 1375 și continuând cu raidurile din 1419, 1420, 1425, 1428 și 1431, Transilvania este confruntată acut cu pericolul otoman. La solicitarea regelui Sigismund de Luxemburg, (1384-1437), o parte a iobăgimii transilvănene, scutită până atunci de serviciul militar, este obligată începând cu 1397 să participe la oaste. Înfrângerea sârbilor la Kosovopolje („Câmpia mierlei”) în anul 1389 și moartea voievodului Mircea cel Bătrân, (1386-1418), al Țării Românești, au înlăturat ultimele obstacole majore în calea Imperiului Otoman spre Transilvania și centrul Europei.

Un rol major în oprirea temporară a pericolului turcesc l-a jucat Ioan de Hunedoara (1407-1456), voievod al Transilvaniei (1446-1456) și guvernator al Ungariei (1446-1453). Complementară efortului său militar a fost strădania de a spori autonomia voievodatului Transilvaniei față de regatul ungar. Politica lui Ioan (Iancu) de Hunedoara față de turci va fi continuată de fiul său, regele Matia Corvin al Ungariei (1458-1490). În fața pericolului otoman, Transilvania și Moldova lui Ștefan cel Mare se sprijină reciproc. În anul 1489 Matia a dăruit lui Ștefan cel Mare, în semn de recunoaștere a meritelor, castelul Ciceu, cu 60 de sate, și Cetatea de Baltă, cu 7 sate.

În această perioadă, Transilvania a fost zguduită de mai multe mișcări sociale. Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) Conduși de un nobil sărac maghiar, Antal Nagy Budai din Vechea, și cinci căpitani (trei țărani unguri, un țăran român și un „bürger” din Cluj (număr dat de proporțiile iobăgiei) și au cerut înființarea și recunoașterea unei stări proprii, care să se numească Universitas Hungarorum et Valachorum. Cauza principală a răscoalei a constituit-o nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moșie pe alta, a dreptului de moștenire a iobagului, și dijma episcopală. O consecință a revoltei țărănești a fost semnarea actului constitutiv al uniunii între marea nobilime, cler, orășenii sași și răzeșii secui Unio Trium Nationum. Un impact masiv asupra societății transilvănene l-a avut și răscoala țărănească în Regatul Ungariei contra nobilimii feudale din 1514 condusă de secuiul din mica nobilime Gheorghe Doja.

Decesul prematur al regelui Matia Corvin, marea răscoala țărănească de la începutul secolului XVI și ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei, concretizată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovaradin (1526) și la Mohács (29 august 1526), bătălie la care Transilvania nu a participat, au accentuat criza societății maghiare. Această criză s-a răsfrânt și asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică și dubla alegere ca contra-regi pe tronul Ungariei a voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya (scris și Szapolyai) (1526-1540) și a lui Ferdinand I de Habsburg (1526-1540), cumnatul regelui Ludovic al II-lea (1516 - mort la Mohács), au facilitat intervenția turcilor. Ungaria de est și Transilvania erau guvernate de Zápolya, iar Ungaria centrală și de vest (în Panonia, la vest de Dunăre) erau stăpânite de Ferdinand. Părțile care îi susțineau s-au angajat în confruntări militare, aplanate abia la 24 februarie 1538 prin pacea de la Oradea. În 1540 moare Zápolya, la scurt timp de la nașterea fiului său și al Isabellei Jagiełło, fiica regelui polonez Sigismund I (1506 - 1548). Prin hotărârea Dietei de la Debrețin din 18 octombrie 1541, reprezentanții celor trei națiuni privilegiate ale Transilvaniei i-au jurat credință lui Ioan Sigismund, descendentul dinastiei Zápolya, și au recunoscut suzeranitatea Înaltei Porți asupra Transilvaniei. Acest acord, urmat de alte hotărâri ale Dietei, a pus bazele Principatului Transilvaniei. Primul principe al Transilvaniei a fost Ioan Sigismund (1542-1571).

Principatul Transilvaniei Modificare

În 1541, Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent, care plătea totuși Porții Otomane un dar anual de complezență („munus honorarium”) în valoare de 10.000 de ducați. În această calitate, a participat ca țară beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani și a încheiat o serie de tratate cu țări europene, de pe poziție de egalitate. De subliniat faptul că principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpânire turcească) și, după 1660, nici Crișana, transformată de asemenea în vilaiet, cu centrul la Oradea.

În aceste circumstanțe istorice, în anul 1542, sașii, prin Johannes Honterus și, ulterior, o parte a populației maghiare din Transilvania aderă la Reformă. În anul 1599 Mihai Viteazul ocupă temporar Transilvania și o supune autorității sale. Situația politică încordată precum și războaiele dese l-au împiedicat pe voievodul român să realizeze o unificare de durată a acestei provincii cu Moldova și Țara Românească. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naționalist ungar, care lupta împotriva monarhilor habsburgi.

Transilvania intră la sfârșitul secolului al XVII-lea în componența Imperiului Austriac, ca principat autonom. În 1685 trupele austriece intră pe teritoriul Transilvaniei, iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în Serbia), Imperiul Otoman cedează Austriei: Ungaria, Transilvania, Croația și Slavonia. Banatul Timișoarei rămânea în componența Imperiului Otoman. Banatul a fost anexat de Austria în 1718 prin Tratatul de la Passarowitz (azi Požarevac, în Serbia).

La 7 octombrie 1698 sinodul de la Alba Iulia a decis unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, fapt care a deschis calea emancipării lor culturale. Episcopul Inocențiu Micu-Klein a stabilit reședința Bisericii Române Unite la Blaj și a transformat acest oraș într-un centru de spiritualitate românească. Tot el a pus bazele mișcării Școala Ardeleană.

Unele comunități românești ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat decizia sinodală privind unirea cu Biserica Romei. În 1701 au fost transmise împăratului Austriei proteste ale locuitorilor din zona Brașovului. Către mijlocul secolului XVIII au abrogat actul unirii, ca urmare a acțiunilor inițiate de mitropolitul sârb de la Sremski Karlovci și puse în practică de călugării ortodocși intrați sub ascultarea sa (sunt cunoscute în special numele lui Sofronie de la Cioara și Visarion Sarai, sârb din Banat, ambii canonizați de Biserica Ortodoxă Română). De asemenea, Mitropolia Țării Românești a sprijinit comunitățile ortodoxe din Transilvania. În general românii din sudul Transilvaniei, Banat și sudul Crișanei au rămas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce mare parte a românilor din regiunile nordice ale Crișanei, Transilvaniei și din Maramureș au acceptat unirea cu Roma.

După eliberarea Transilvaniei de sub suzeranitatea turcească, Curtea de la Viena a decis repopularea unor ținuturi a căror populație se rărise mult în cei aproximativ 150 de ani trecuți după 1526. În regiunile Satu Mare și Banat au fost aduși coloniști șvabi și au fost admiși în Ardeal români din Moldova și Muntenia imigrați din cauza exploatării fanariote. [17] Tot în secolul al XVIII-lea au avut loc și valuri de exod ale populației românești din Ardeal în sens opus, spre Țara Românească și Moldova (vide infra, Ștefan Meteș, studiul despre migrațiile românești din sec. XIV-XX, cu atestări documentare).

Bazele legale pentru aceste măsuri au fost adoptate de Dieta maghiară de la Bratislava și consfințite prin semnătura regelui.

Administrația austriacă realizează primele măsuri privind recensământul populației din Transilvaniei. Conform estimărilor făcute în anii 1712 și 1713 de Verwaltungsgericht – autoritatea administrativă austriacă – repartiția pe etnii a populației din Transilvania este următoarea: unguri 47%, români 34%, germani (sași și șvabi) 19%.[1] Referitor la recensăminte, v. și studiile istoricului David Prodan care contestă rigoarea primelor recensăminte.

Pastorul evanghelic-lutheran sas Stephan Ludwig Roth despre situația etniilor înaintea revoluției din 1848:

Transilvania în timpul Revoluției pașoptiste Modificare

Transilvania în Imperiul Dualist Modificare

Între anii 1868 și 1918 Transilvania a fost încorporată părții maghiare a Imperiului Austro-Ungar (parte numită Transleithania, spre deosebire de Cisleithania, care era partea austriacă. În această perioadă, s-au intensificat măsurile discriminatorii împotriva românilor, șvabilor, slovacilor, sârbilor, croaților (în Banat) și, spre sfârșitul secolului XIX, chiar a sașilor, datorita unei puternici politici de maghiarizare implementata de autoritățile maghiare, urmând modelele statale și politicile naționale uzuale în acea vreme în Europa (Franța, Germania). În paralel și independent față de politicile naționale, locuitorii Imperiului Austro-Ungar și a Transilvaniei participau la dezvoltarea economică intensă a acelei perioade și beneficiau de avantajele unei administrații publice relativ eficiente, competente și previzibile. Totuși, nemulțumirile și opoziția vehementă a multor grupuri naționale față de politicile de maghiarizare, arată că modelul statului naționalist nu a fost aplicabil în regiunea multietnica a Transilvaniei înainte de 1918.

Unirea Transilvaniei cu România Modificare

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbușirii Dublei Monarhii, Comitetul Executiv al Partidului Național Român cu sediul la Oradea, compus din Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Theodor Mihali, Alexandru Vaida-Voievod și Aurel Vlad a declarat, la 5/18 octombrie 1918, independența Transilvaniei față de Austro-Ungaria, iar declarația de independență a fost citită în parlamentul de la Budapesta, de Alexandru Vaida-Voievod la 22 octombrie 1918. [18]

În aceste condiții, fruntașii Partidului Național Român și românii din Partidul Social Democrat înființează Consiliul Național Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918. La data de 13 noiembrie 1918, la Belgrad, guvernul Ungariei semnează armistițiul cu Antanta, fixând o linie de demarcație, care lăsa sub controlul Ungariei nordul și centrul Transilvaniei, iar Banatul sub controlul Serbiei. Ungaria își proclamă independența pe 16 noiembrie 1918. În aceste condiții, românii organizează la data de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 o Adunare Națională la Alba Iulia la care desemnează 1228 delegați. La adunare au participat aproximativ 100.000 de persoane și s-a desfășurat într-o atmosferă decentă și festivă. [19] Adunarea Națională hotărăște unirea cu România a teritoriilor locuite de români. După unirea din 1918 cu România, timp de un an și jumătate, Transilvania rămâne autonomă în cadrul statului român, fiind condusă de un Consiliu Dirigent.

Hotărârea Adunării este transmisă Regelui Ferdinand care la data de 11/24 decembrie semnează un decret de acceptare a unirii cu România a „ținuturilor cuprinse în hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia.” Cu toate acestea, autoritățile române nu exercitau încă controlul asupra tuturor teritoriilor respective. Armata română se oprise pe linia Mureșului, iar la nord de aceasta nici Consiliul Dirigent, nici cu atât mai puțin Regatul României nu exercitau o autoritate efectivă. Puterile Antantei ordonaseră încetarea oricăror operațiuni militare în vederea negocierii păcii cu Ungaria.

Între timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluată de comuniști, care proclamă Republica Sovietică Ungară, încercând salvarea unei Ungarii multinaționale. Ungaria Sovietică era condusă de Béla Kun, originar din Cluj. Forțele comuniste maghiare au atacat atât trupele cehoslovace cât și trupele române de pe teritoriul Transilvaniei în speranța de a face joncțiunea cu trupele sovietice care, la rândul lor au atacat în Basarabia (Est-Moldova) și Ucraina. În luna iulie 1919 armata română a pornit, la solicitarea Antantei, ofensiva contra forțelor comuniste maghiare, iar la data de 3 august 1919 a ocupat Budapesta, doborând regimul sovietic a lui Béla Kun. Armata română s-a retras din Budapesta în luna octombrie a anului 1919. În cursul staționării pe teritoriul Ungariei, Armata Română a organizat mai multe puncte de distribuție a alimentelor pentru populația maghiară înfometată, mai ales din marile orașe.

Prin Tratatul de la Trianon de la data de 4 iunie 1920 se stabilește frontiera între Regatul României și Regatul Ungariei. Frontiera din nord, cu Cehoslovacia și Polonia și în sud-vest cu Iugoslavia se stabilește la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres. Acest din urmă tratat a fost dureros pentru România deoarece a impus abandonarea unor români din Maramureșul istoric și din Banat, însă Puterile Antantei au insistat pentru încheierea sa deoarece fixa frontierele între state devenite aliate după încheierea Primului Război Mondial. Din punctul de vedere al statului maghiar, Tratatul de la Trianon este considerat dictat, deoarece spun ei, nu s-a ținut cont de punctele de vedere și unele interese existențiale ale statului maghiar, granițele Ungariei fiind stabilite nu pe criterii etnice (Planul Wilson) ci pe criterii geopolitice și strategic-economice. Drept urmare, orașe și regiuni majoritar maghiare și minoritar românești, sârbești, slovace au fost incluse în statele vecine întrerupând liniile de cale ferată și fluxul de mărfuri de la și înspre acele orașe (Arad, Oradea, Subotica, Košice, Muncaci, Novi Sad ș.a.). Tratatul de la Trianon a plasat 33% din populația maghiară a Ungariei dinainte de război în afara granițelor.

Între cele două războaie, Ungaria a dus o luptă susținută pentru anularea Tratatului de la Trianon, pe care maghiarii o considerau o nedreptate istorică. Unii istorici și politicieni maghiari pretind că odată cu reforma agrară română din 1921, care a afectat marea proprietate funciară din România, printre care și pe marii proprietari maghiari, în timp ce, o vreme după război, economia Ungariei a fost paralizată din cauza noilor granițe ce divizau forțat ceea ce anterior fusese un spațiu economic unitar [necesită citare] . După cum spunea conducătorul statului maghiar între cele două războaie mondiale, amiralul Miklos Horthy, „Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenții teritoriale sunt împotriva ei”. [necesită citare]

În aceste condiții statele succesoare ale Dublei Monarhii au încercat să organizeze alianțe capabile să lupte contra revizuirii tratatelor de pace. Dintre acestea cea mai durabilă a fost Mica Antantă, alianță între România, Cehoslovacia și Iugoslavia. Cu toate acestea, sistemul de tratate de pace de la Versailles a fost pus în pericol odată cu venirea la putere a lui Hitler în 1933, acesta proclamând ca obiectiv principal revizuirea Tratatului de la Versailles, pe fondul slăbiciunii politice (appeasement policy) a Franței și Marii Britanii în fața dictaturii național-socialiste germane. Acordul de la München din 1938 prin care Reichul a încorporat regiunea din Munții Sudeți din Cehia și destrămarea Cehoslovaciei în anul 1939 au marcat sfârșitul Micii Antante.

Al Doilea Război Mondial Modificare

În anul 1940, în contextul ascensiunii Germaniei naziste și al izolării României ca urmare a prăbușirii sistemului său de alianțe (capitularea Franței și izolarea Marii Britanii), Ungaria solicită revizuirea frontierei de după Primul Război Mondial. Regele Carol al II-lea și guvernul Gigurtu au acceptat principiul discuțiilor însă tratativele de la Turnu Severin din vara anului 1940 nu au dus la nici un rezultat. În aceste condiții, miniștrii de externe ai Reichului și ai Italiei, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au convocat la Viena la data de 30 august 1940 pe miniștrii de externe ai României și Ungariei și au impus un acord care prevedea trecerea în componența Ungariei a unui teritoriu de 43.492 de kilometri pătrați, cu o populație românească de 1.304.903 de locuitori (50,2%), și maghiară de 978.074 locuitori (37,1%) (conform recensământului din 1930) [20] teritoriu cunoscut sub numele de Transilvania de Nord (în maghiară Észak-Erdély). La recensământul din 1941 1 344 000 (54%) și-au declarat maghiari, 1 068 700 (43,5) români și 47 300 (1,9%) [21] [22] [23] Alte surse ne informează despre o prezență maghiară de 52% (majoritate absolută) [24] respectiv 47,5% (majoritate relativă) [23] în regiune. Diferența relativ mare între numărul maghiarilor și numărul vorbitorilor limbii maghiare ca limbă maternă arată că mulți dintre locuitori și-au declarat maghiari chiar dacă nu erau, mai ales dintre evrei și nemți (mulți dintre ei și-au declarat români la recensămintele anterioare) - ca urmare în 1941 numărul persoanelor care și-au declarat maghiari era cu 36,811 mai mare decât cel al vorbitorilor de limba maghiară ca limba maternă. [23] Totodată o relativ mare parte a românilor și-au declarat maghiari (deși ca limbă maternă au semnat cea română). Ca urmare numărul românilor era cu 39,471 mai mică decât numărul vorbitorilor de limba română ca limba maternă. [23] Numărul mărit al maghiarilor (față de recensămintele anterioare) se explică și cu faptul că în 1941 evreii transilvăneni și-au declarat în mare parte maghiari (evreii erau doar 31,3% din numărul total al mozaicilor), timp ce la recensământul român din 1930 93,9% dintre mozaici și-au declarat ca fiind de naționalitate evreiască (și doar 6% de naționalitate maghiară). [22]

Acordul, numit în istoriografia română Dictatul de la Viena, iar în cea maghiară Al doilea arbitraj de la Viena (primul fiind cel prin care Ungariei i s-au cedat în 1939 teritorii din Ungaria de Sus/Felvidék, respectiv sudul Slovaciei de astăzi, cu o populație predominant maghiară), prevedea alipirea la Ungaria a teritoriului actualelor județe Satu-Mare, Sălaj, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mureș (parțial), Cluj (cea mai mare parte), Bihor (partea de nord) și parte din județul Arad. Sudul Transilvaniei (județele Brașov, Sibiu, Alba, Hunedoara, părți din județele Cluj, Arad și Mureș) și Banatul (județele Timiș și Caraș-Severin) au rămas în componența regatului României.

Hotărârea a nemulțumit ambele state, atât România cât și Ungaria, care ar fi dorit apoi anexarea în întregime a regiunii. Înaintarea armatei ungare în Transilvania a fost marcată de atrocități grave comise împotriva minorităților. De exemplu, în Transilvania de Nord, soldați maghiari au comis atrocități și masacre împotriva locuitorilor români din mai multe sate (Moisei, Ip, Trăznea ș.a.), numărul morților situându-se în jurul cifrei de 1700. Numărul celor torturați s-a ridicat la alte câteva mii. [necesită citare]

Prin articolul 19 al Convenției de armistițiu semnată la 12 septembrie 1944 de România cu Puterile Aliate în cel de-al Doilea Război Mondial, după lovitura de palat condusă de regele Mihai de la 23 august 1944, se prevedea că statele aliate „sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei), să fie restituită României, cu condiția confirmării prin Tratatul de Pace”. Statul sovietic urmărea să se folosească în perioada postbelică de problema Transilvaniei în relațiile politice dintre România și Ungaria. Semnificativ este faptul că, deși armata română a participat la luptele din nordul Transilvaniei, armata sovietică nu a permis revenirea autorităților civile române în teritoriul cedat la Viena până la 6 martie 1945, ziua în care la București a fost instalat guvernul dominat de comuniști și condus de dr. Petru Groza.

În perioada dintre 1945-1947, până la încheierea tratatelor de pace dintre Aliați și România și Ungaria (ambele au avut statut de țări învinse în cel de-al Doilea Război Mondial), au existat demersuri ale Ungariei de a păstra chiar și o mică parte a teritoriului dobândit în 1940 (fiind vizată în special zona actualului județ Satu Mare). Cu toate acestea, tratatele de pace de la Paris, din 1947, confirmă revenirea la frontiera existentă la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria (frontiera stabilită prin Tratatul de la Trianon) și nulitatea Dictatului de la Viena.

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

Din anul 1541, odată cu întemeierea principatului autonom al Transilvaniei, Alba Iulia își evidențiază trăsăturile de oraș-capitală. În timpul domniei unor principi ca Ioan Sigismund Zápolya (1541-1551 1556 1559-1571), Sigismund Báthory (1581-1597 1598-1599 1601-1602), Gabriel Bethlen (1613-1629), Gheorghe Rákóczi I (1630-1648) și Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648-1660), orașul din cetatea Alba Iulia a parcurs cea mai înfloritoare perioadă, rolul său instituțional cunoscând o dezvoltare aparte, mai ales în domeniile de interes public: urbanistic, administrativ, cultural, asistență socială. Fenomenul se reflectă în plan constructiv prin lucrările de infrastructură, de amplificare, înnoire și înzestrare a edificiilor reprezentative pentru o curte și o cetate princiară. Palatul Principilor din Alba Iulia a fost folosit vremelnic și de Mihai Viteazul ca reședință, odată cu Unirea Principatelor de la 1600.

La Alba Iulia, viața de curte și-a trăit apogeul în a doua jumătate a secolului XVI, epoca lui Sigismund Báthory reprezentând culmea înfloririi artei muzicale. Îndrăgostit de Renașterea italiană, acesta a căutat constant să atragă la Alba Iulia instrumentiști și compozitori valoroși, stabilind astfel legături cu muzicieni din Italia și afirmând profesionalismul în muzica de la curte. Se produce acum o adevărată invazie de muzicieni străini (din Saxonia, Prusia și mai ales Italia), unii dintre ei cu renume în epocă, precum Giovanni Battista Mosto sau Antonio Romanini ⁠( fr ) . S-a constituit chiar și o orchestră formată din circa 20 de instrumentiști (număr mare pentru acele timpuri), condusă de un „magister capellae” ca Pietro Busto, Giovanni Battista Mosto și Mateo Foreste. Franco Sivori, trimisul lui Petru Cercel, într-o solie la Alba Iulia, pomenește despre existența a două orchestre în 1584.

La Alba Iulia, viața de curte punea mare accent pe întreceri cavalerești, care au cunoscut o înflorire în secolul XVI. Potrivit lui Pietro Busto, Sigismund Báthory avea mare înclinație spre jocurile cu caracter sportiv. Era iscusit în cele cu mingea și roata, mânuia bine spada, ridica greutăți, rupea frânghii și lanțuri și era neîntrecut la concursul cu lancea.

Stema Transilvaniei este alcătuită dintr-un scut împărțit în două câmpuri egale printr-o fâșie orizontală roșie. În câmpul superior, cu fond albastru, este reprezentat pe jumătate de o acvilă neagră cu clonț galben și aripile desfășurate. Potrivit unor comentatori, pasărea ar simboliza națiunea maghiară și ar fi pasărea turul (togrul) din legendele și miturile fondatoare ale ungurilor. În stânga și dreapta acvilei heraldice sunt dispuse elementele redate în galben, soarele și luna, simboluri ale națiunii secuiești. În câmpul inferior al scutului sunt reprezentate simbolic, prin câte un turn de cetate, cele șapte cetăți săsești ale Transilvaniei.


The “Merry Cemetery” in Romania: colors and irony to exorcise death.

For us cemeteries are places of mourning and sadness: these are places in which the dead rest. On the tombstones usually only the dates of birth and death appear. When someone dies, their memory generally enters a kind of idealized state in the minds of those who loved them. Often their flaws are forgiven and forgotten, and the way in which they passed (especially if it was unpleasant) often goes unspoken, and on their tombstone generalized niceties are written, often reduced to as little as “Rest in Peace.”

But not everywhere!
We are in Romania, near border with Ukraine, in the town of Săpânţa, where the local cemetery has been nicknamed Cimitirul Vesel, which means Merry Cemetery. The Merry Cemetery probably draws more paying visitors than mourners.
According to some, this “extravagance” can even be traced back to the conception of the death that the Dacia tribes had before the Roman invasion: for these populations death was only a door to eternal happiness and to the possibility of meeting Zamolxes, their supreme God.
Here over 800 wooden crosses bear the life stories, dirty details, and final moments of the bodies they remember. All displayed in bright, cheery pictures and annotated with limericks are the stories of almost everyone who has died of the town of Săpânţa.
Everyone from the local barber, lumberjack, shepherd and gamekeeper to the village drunk are kept alive through carved and brightly painted pictures and epitaphs in ironic tone reflecting a fearless acceptance of death. One cross depicts a man tending his sheep, unaware of the murderous robber behind him. Nearby, leaning over her loom, is a girl of 12 and, farther afield, a singing violinist parading down the road, followed by a wedding party.
Illustrated crosses depict also soldiers beheaded but also a townsperson hit by a truck and the epigraphs reveal a surprising level of truth like:
“Sub această cruce grea
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu și cetea ea.
Voi care treceți pă aici
Incercați să n-o treziți
Că acasă dacă vine
Iarăi cu gura pă mine
Da așa eu m-oi purta
Că-napoi n-a înturna
Stai aicea dragă soacră-mea”

In english:
“Under this heavy cross
Lies my poor mother in-law
Three more days should she have lived
I would lie, and she would read (this cross).
You, who here are passing by
Not to wake her up please try
Cause’ if she comes back home
She’ll criticise me more.
But I will surely behave
So she’ll not return from grave.
Stay here, my dear mother in-law!”

Like the poet Edgar Lee Master, who in his Spoon River Anthology wrote epitaphs that narrated the lives of the deceased in an imaginary small town in the United States, (even though often inspired by real people), so Stan Ioan Pătraş, a carpenter-painter-poet of Săpânţa, made the cheerful gravestones of the cemetery of his country, telling with images and words the life of the deceased, including some details not exactly rewarding like: “Ioan Toaderu loved horses. One more thing he loved very much. To sit at a table in a bar. Next to someone else’s wife.” The deceased town drunk has, instead, a grave showing a black skeleton dragging him down while he swigs from a bottle, noted in his epitaph as “real poison.”
Săpânţa is a small town with few secrets, and often it’s possible read the dirty details of the deceased onto the crosses.

Stan Ioan Pătraş was born in Săpânţa in 1908, and at the age of 14 he had already begun carving crosses for the local cemetery. After attending the traditional three-day-long funerary vigils where Romanians gather to down plum brandy and tell stories about the deceased, Stan Ioan Pătraş started composing brief poems to accompany his carvings. By 1935, he had begun carving clever or ironic poems, written in the archaic local language, about the deceased, as well as painting the crosses with the deceased’s image, sometimes just in the moment of death.
The artist soon developed a careful symbolism in his work: Green represented life, yellow represented fertility, red for passion, black for death. The colors were always set against a deep blue, known as Săpânţa blue, which Pătraş believed represented hope, freedom, and the sky, in addition to other symbolism like white doves for the soul, a blackbird to represent a tragic or suspicious death, all depicted onto the crosses, as did Pătraş’s dark sense of humor.
Pătraş alone carved, wrote poems and painted over 800 of these masterpieces of folk art over a period of 40 years. It wasn’t until near the end of his life, in the early 1970s, that the merry cemetery, as the town has dubbed it, was discovered by the outside world when a French journalist publicized it.

Stan Ioan Pătraş died in 1977, having carved his own cross. The inscription on his tombstone cross says:
“De cu tînăr copilaș
Io am fost Stan Ion Pătraș
Să mă ascultaț oameni buni
Ce voi spune nu-s minciuni
Cîte zile am trăit
Rău la nime n-am dorit
Dar bine cît-am putut
Orișicine mia cerut
Vai săraca lumea mea
Că greu am trăit în ea”

In English:
“Since I was a little boy
I was known as Stan Ion Pătraş
Listen to me, fellows
There are no lies in what I am going to say
All along my life
I meant no harm to anyone
But did good as much as I could
To anyone who asked
Oh, my poor World
Because It was hard living in it”

He left his house and work to his most talented apprentice, Dumitru Pop. Pop has since spent the last three decades continuing the work, carving the cemetery’s crosses, and has turned Stan’s house into the merry cemetery’s workshop-museum.
Despite the occasionally dark comedy, or merely dark, tones of the crosses, Pop says no one has ever complained about the work. “It’s the real life of a person. If he likes to drink, you say that if he likes to work, you say that. There’s no hiding in a small town. The families actually want the true life of the person to be represented on the cross.” Pop has one complaint about the work, that it can get repetitive. “Their lives were the same, but they want their epitaphs to be different.” Also, not all the carvings can be exhibited due to political reasons.

A Romanian book called “The Crosses of Sapanta” lists all the epitaphs in the cemetery along with descriptions and insights into the meaning of the messages.


Watch the video: Why Isnt Italy Named Romania After The Romans? (June 2022).


Comments:

  1. Chaunce

    Safe answer)

  2. Odero

    Sorry for interfering ... I understand this issue. I invite you to a discussion.

  3. Sadiki

    Enter we're going to talk on this issue.



Write a message